Învingerea stihiilor
Mai era puţin până la
revărsatul zorilor. Barca se mişca metru cu metru pe luciul apei înspumate. Am
plecat de la mal cu teama şi neîncredere. Norii plumburii şi fulgerele ce
brăzdau cerul, nu prevesteau nimic de bun augur. Dacă avansam prea mult în
larg, exista riscul să nu mai ajungem la mal, în caz că se pornea vântul
dinspre sud-est. Acolo este malul,iar vântul şi valurile ne puteau împinge spre
larg.
Doi oameni trecuţi de
prima tinereţe, au plecat la pescuit într-o barcă fără motor la circa o milă
marină depărtare de ţărm. Speram ca totuşi vântul să se potolească, aşa cum se
întâmpla adeseori pe Marea Neagra. La fel de bine ştiut de către cei ce se
avânta pe întinderea nemărginita de apă, este şi faptul că vântul se poate porni
în câteva minute, să ţină şi trei zile pe întreg litoralul. Încă nu se luminase
de ziuă.
Luminile oraşului se
îndepărtau tot mai mult, devenind sclipiri mişcătoare de licurici. Dacă vom depăşi zona digurilor de protecţie
de la port, spre staţiunea Venus, vom
vedea toate staţiunile, de la Olimp până
la Vama Veche, ca o ghirlandă de steluţe galbene şi sclipitoare.
Norii acopereau întregul
cer. Nici o stea nu reuşea să se strecoare prin perdeaua întunecoasă şi
prevestitoare de furtună. Speram ca luna palidă să-şi facă apariţia firavă pe
bolta întunecată, prevestitoare de evenimente rele, să ne călăuzească pe
direcţia bună. Trăgeam tăcuţi de vâsle. Eu şi fratele mai mare cu patru ani şi
jumătate, am mai fost prinşi de furtună în larg.
Odată am tras fără oprire
la vâsle doua ore şi jumătate continuu şi am reuşit să ajungem la mal. Fiind
doi, chiar dacă nu mai eram la prima tinereţe, aveam experienţa ieşirilor pe
mare de peste şaisprezece ani cu barca noastră mică. Speram ca la ivirea
zorilor, marea să se liniştească.
La un moment dat au
început să cadă stropi reci de ploaie. Norii plini de precipitaţie îşi scuturau
povara deasupra noastră. Imediat fiecare a scos din genţile cu scule,
echipamentul pentru ploaie. Era vară, însă de la o ploaie rece şi multe ore de
stat în umezeală, te poţi alege repede cu o congestie pulmonară. Aveam colegi
care nu mai erau printre noi, datorită acestui fenomen, tratat cu
nepăsare.
După o jumătate de oră de
tras la vâsle pe marea agitată, dar nu chiar aşa de supărată, am ajuns cam la o milă marină (1830 m) de ţărm. Speram
să cădem pe zonă cu piatră şi scoică pe fundul mării, unde să fie şi guvide. Am aruncat ancora şi
ne-am pregătit sculele de pescuit, un fel de petactare, nailon ceva mai gros,
înfăşurat pe o bucată de şlap sau papuc din plastic, cu un plumb la capăt şi
două - trei cârlige legate, în care punem râme negre din baltă, sau bucăţi mici
de pipotă de pasăre. Musai să fie roşie pipota, altfel guvidul nu muşcă.
Fratele stătea în pupa, eu la ancoră. Aşa este rânduiala. Mâine ne schimbam
între noi.
Guvidul muşca frumos. Are poftă de mâncare
când marea este agitată. Numai stomacurile noastre să reziste la această
legănare continuă. Să nu avem rău de mare. Dacă nu este hulă (furtună de fund),
totul este în regulă. Te leagănă ca
într-un balansoar şi atât. Cât timp trage peştele, nu ai timp să te gândeşti la
mare. Aceasta a fost şi greşeala noastră. Peştele trăgea ca apucatul, prindeam
numai bucăţi mari, negre şi cel puţin doi la fiecare ridicare a voltei. Nu am
băgat de seamă că marea era acum cu valuri largi şi înalte de peste doi metri.
Vântul între timp îşi schimbase direcţia. Bătea dinspre mal spre larg.
- Frate, hai s-o tăiem că
nu mai ajungem la mal.
- Gata, scot voltele.
Ridicăm ancora şi pornim spre mal, până nu vine furtuna.
Strângem repede cele patru
volte de fiecare şi le aruncăm în fundul bărcii. Scoatem şi minciogurile cu
peştele aruncat în ele, apoi eu încep să trag de parâma de care era legată
ancora.
Aveam cam o sută de metri
de parâmă de recuperat. Trăgeam de parâmă şi valurile când ne ridicau deasupra
coamei înspumate, când ne aruncau în abis. Teama se infiltrase în sufletele
noastre ca un virus. Parcă nu se mai termina parâma de adunat. Odată cu fiecare
val ce se lovea de prova bărcii, compartimentul unde stăteam eu se umplea cu
apă. Numai când mă gândeam că avem de tras la rame să parcurgem contra valului
şi mai ales a vântului aproape doi kilometri, mă apuca groaza. Vom ajunge oare
la mal, sau ne va duce furtuna spre larg? In caz ca nu vom reuşi să învingem furia
mării, telefoanele mobile erau singura noastră scăparea. Anunţam poliţia de
frontieră să ne salveze. Cu amenda vedeam noi ce v-om face.
După vreo jumătate de oră
de tras la vâsle, nu am parcurs nici trei sute de metri. Eu eram deja în apă
până la genunchi. Se umpluse compartimentul unde stăteam cu picioarele, de la
valurile ce se repezeau cu forţă în prova bărcii scufundate din cauza greutăţii
mele şi a apei aruncate de valuri. L-am lăsat pe frate să tragă la vâsle, iar
eu scoteam apa din compartiment. Din cauza proprie-mi greutăţi, la fiecare val,
apa intra la loc. Trebuia să facem ceva să ridicam prova, să nu mai intre apa
în barcă la fiecare val. M-am mutat pe aceeaşi banchetă cu fratele şi acum
trăgeam fiecare de câte o ramă. Nu mai intra apă la fel de multă, însă nu
înaintam la fel ca la patru rame.
Trăgeam tăcuţi, uzi până
la piele, iar vântul ne lovea feţele cu stropi de apă sărată. Eram obosiţi şi
disperaţi. Mergând direct spre mal, nu am fi reuşit să străbatem prin furia
valurilor. În suflet se strecura teama pe nesimţite. Până la panică şi
disperare nu mai era mult. Forţele noastre fizice începeau să scadă. Doi oameni
în vârstă, care împreună depăşeau 135 ani, se luptau cu natura dezlănţuită. Am
înţeles că nu vom reuşi să ajungem la mal dacă tăiem valul perpendicular.
Trebuia să o luăm pieziş, să schimbăm direcţia.
Chiar dacă eram în dreptul
locului nostru de acostare din Saturn, am schimbat direcţia spre plaja din
Mangalia. Dacă ajungeam în zona de adăpost al digurilor, atunci puteam să îndreptăm
barca spre golful nostru de acostare. Odată cu schimbarea cursului, s-a văzut
că am început să înaintăm mai mult. Acum parcurgeam aproape câte un metru la
fiecare tras de vâsle.
Furtuna se înteţea tot mai tare. Când eram pe
coama valului ce ne întorcea spre larg,
când staţionam pe fundul abisului dintre doua valuri de peste doi metri.
Talazurile erau largi si periculoase. Era suficient să ne prindă cu bordul în
val, să ne umple întreaga barcă cu apa. Cine garanta că nu se va scufunda, sau
dacă va rezista la un al doilea val?
Iată ca începe să se
zărească Cazino - ul. Însemna că nu mai avem mai mult de jumătate de kilometru
până la plajă. Intrasem deja în zona de influenţă al digurilor. Acum înaintam
peste un metru jumătate la fiecare tras de vâslă, chiar dacă forţa noastră
fizică nu mai exista. Mai mult frica ne dădea puterea necesară continuării
luptei cu natura dezlănţuită. Când vom ajunge aproape de diguri vom încerca să
o luam spre Saturn, spre locul de acostare.
Am aruncat ancora pentru a
ne mai odihni. Simţeam că nu mai putem continua să înaintăm. Ancora nu ţinea
barca pe loc. Valurile ne duceau din nou târâşi spre larg. Cât timp fratele
trăgea la vâsle, eu trăgeam de parâmă să scot din nou ancora, care avea
ghearele de prindere îndreptate de forţa curenţilor şi de aceea nu ne ţinea
ancoraţi. Mai aveam o sută de metri şi am reuşi să ajungem în dreptul hotelului
Paradiso.
Am intrat sub protecţia
digului spart numit de noi pescarii “Digul Cormoranilor” şi am luat-o pe sub el
spre Saturn. Când am vrut să ieşim de sub protecţia digului spart, am constatat
că riscăm să fim aruncaţi pe stabilopozii digului din dreptul spitalului. Am
abandonat ideea. Acolo era o micuţă plajă şi ne-am ridicat barca pe nisip fiind
la adăpost de orice urgie a mării. Ne odihneam la adăpostul digului şi
mulţumeam cerului că am scăpat iarăşi cu viaţă. Timp de aproape trei ore, doi
oameni unul de şaizeci şi cinci de ani, altul de şaptezeci, s-au luptat cu
stihiile, cu natura dezlănţuită şi cu moartea şi iată că au scăpat cu viaţă,
ajungând la mal. Mai conta că totul plutea în barca noastră?
Lucrurile se vor zvânta în
bătaia vântului, sau al soarelui. Singurii fericiţi erau guvizii care înotau
prin toată barca. Şi noi că am rămas în viaţă şi nu am devenit hrana celor pe
care ne-am dus să-i capturăm. Speram să fie ultima experienţă de acest gen.
Cine mai ştie ce ne va
rezerva viitorul? Marea este mai năzuroasă ca o
femeie. Încă odată omul a învins natura.
Virgil Stan - Mangalia 2010
