Unu Mai muncitoresc - zi de praznic „proletar”. Cu căţel, cu purcel, mergem cu toţii la iarbă verde pentru un picnic în familie. Femeile au pregătit fripturile şi dulciurile, bărbaţii băuturile, grătarul şi bineînţeles, s-au îngrijit să ia cu ei şi sculele de pescuit, deoarece ne vom opri pe malul lacului Limanu.
Portbagajele abia se mai închid de atât bagaj. Mi-am lăsat Matiz-ul acasă în primul rând pentru că se dovedise neîncăpător pentru bagajele şi intenţiile noastre şi apoi fiindcă nu-mi ardea să conduc când ştiam că la picnic se lăsa cu „răcoreală”. Oricum în Toyota şi Chevrolet-ul copiilor era loc destul.
Vânzoleală mare, când în casă, când în jurul maşinilor, nu cumva să uităm ceva. Într-un final, înghesuiţi în cele două autoturisme cu bişonii în braţe, am „decolat” spre locul de relaxare. Bineînţeles că nu am scăpat de nepoţi să nu-ş ia fiecare căţelul preferat, pe Cora şi Schipi. În cincisprezece minute eram la locul de destinaţie. Lume multă, gălăgie, grătare fumegând şi boxe date la refuz încinse de manelele, volei, dansuri populare. Ca la Turnul Babel cemai.
Ne-am ales un loc la umbră, aproape de apă. Nu toţi cei care venisem la picnic aveam şi dreptul de a pescui sau dorinţa de a face acest lucru. Paul - fiul soţiei - şi Andrei - feciorul lui -, erau amândoi pescari ”înrăiţi” şi cu vechime pe baltă. Ginerele meu Marian, se instalase pe post de paharnic şi asistent la grătar. Ne-am întins păturile şi am asezat grătarul dupa indicaţiile soţiei, “şefa noastra de trib” - în aşa fel încât să nu ne afume, adică să fie în curent şi totuşi cărbunii să ardă bine. În calitatea de fochist, Marian a rămas să se ocupe de grătar, mici şi fripturi, iar fetele - Dana şi Veronica -, se îndeletniceau cu pregătirea aperitivelor.
Toată gaşca lui Baboi, cu bunicul în frunte, ne-am întins sculele şi le-am „aruncat” în baltă, în speranţa că vom face rost şi de ceva peşte pentru saramură, mai ales că luasem cu noi roşii şi ardei graşi turceşti ca româneşti de unde, ba chiar şi ardei iute.
Cristian, nepotul meu cel mai mic, care nu avea decât şapte ani, ardea de nerăbdare să-i prind o broscuţă. Andrei, ceva mai mare decat el, împlinise zece ani, ridica tot timpul fixa să vadă dacă s-a agăţat ceva în cârlig. Numai Paul stătea impasibil pe scăunel, cu o ţigară mentolată între degete, savurând o bere rece. Nu-şi muta privirea de la bambină, ca să nu piardă momentul când peştele va trage. Grea aşteptarea şi speranţa deşartă deocamdată. Pe suprfaţa apei nu se desena nici măcar un cerculeţ. Din când în când, se vedeau rotocoalele unde sărise în joacă câte un pui de chefal.
Ne-am ales un loc la umbră, aproape de apă. Nu toţi cei care venisem la picnic aveam şi dreptul de a pescui sau dorinţa de a face acest lucru. Paul - fiul soţiei - şi Andrei - feciorul lui -, erau amândoi pescari ”înrăiţi” şi cu vechime pe baltă. Ginerele meu Marian, se instalase pe post de paharnic şi asistent la grătar. Ne-am întins păturile şi am asezat grătarul dupa indicaţiile soţiei, “şefa noastra de trib” - în aşa fel încât să nu ne afume, adică să fie în curent şi totuşi cărbunii să ardă bine. În calitatea de fochist, Marian a rămas să se ocupe de grătar, mici şi fripturi, iar fetele - Dana şi Veronica -, se îndeletniceau cu pregătirea aperitivelor.
Toată gaşca lui Baboi, cu bunicul în frunte, ne-am întins sculele şi le-am „aruncat” în baltă, în speranţa că vom face rost şi de ceva peşte pentru saramură, mai ales că luasem cu noi roşii şi ardei graşi turceşti ca româneşti de unde, ba chiar şi ardei iute.
Cristian, nepotul meu cel mai mic, care nu avea decât şapte ani, ardea de nerăbdare să-i prind o broscuţă. Andrei, ceva mai mare decat el, împlinise zece ani, ridica tot timpul fixa să vadă dacă s-a agăţat ceva în cârlig. Numai Paul stătea impasibil pe scăunel, cu o ţigară mentolată între degete, savurând o bere rece. Nu-şi muta privirea de la bambină, ca să nu piardă momentul când peştele va trage. Grea aşteptarea şi speranţa deşartă deocamdată. Pe suprfaţa apei nu se desena nici măcar un cerculeţ. Din când în când, se vedeau rotocoalele unde sărise în joacă câte un pui de chefal.
O pupăză zbura din păduricea de molid din spatele nostru spre malul celălalt. Probabil că îşi avea cuibul în găurile dintre pietrele de pe ţărmul stâncos. Prin iarba jilavă din jurul lacului săreau nenumarate broscuţe verzi, iar Cristian mă exaspera, cerându-mi să-i prind una. I-am promis că-i voi cumpăra de la magazinul de specialitate o broscuţă ţestoasă cu acvariu, şi aşa am reuşit să scap de el. Andrei se lupta mereu cu fixa. Nu-i trebuia nici mâncare, nici suc, nu vroia decât să prindă şi el un peşte. Asta s-a şi întâmplat curând. Când a văzut că pluta sălta zglobiu, s-a repezit şi a înţepat peştele. Ridicând cu greutate, a reuşit să aducă la mal un biban de peste şapte sute de grame, cum nu apare prea des pe balta de la Limanu. Îşi asigurase deja porţia de saramură. Alerga vesel nevoie mare cu bibanul în minciog să-i vadă toată lumea peştele prins de el. Taică-său a deschis a doua cutie cu bere şi şi-a aprins a nu ştiu câta ţigară. Nu renunţase să mai spere că s-ar putea să prindă şi el ceva.
Marian se ocupa de grătar. Împreuna cu fiica-mea întorceau fripturile de zor. Din când în când, umplea păhăruţele de unică folosinţă cu ţuica de mere, făcută de mine în casă pe aragaz, în alambicul din inox. Femeile îşi povesteau serialele preferate şi sporovăiau câte în lună şi în stele, istorii numai de ele ştiute. Toată lumea era relaxată şi se înfrupta din fripturile şi micii fierbinţi, stropindule unii cu bere sau ţuică, alţii cu sucuri reci.
Lui Cristian nu-i plăcea să pescuiască, de aceea şi-a luat mingea şi a început să joace fotbal. S-a tot driblat de unul singur, până a reuşit să scape mingea în baltă. I-am recuperat-o cu greu, după ce am intrat în apă până la glezne. Nu i-a prea păsat când maică-sa l-a dojenit şi a rămas în continuare să-l asiste pe tatăl său la grătar.
Scandal mare în jurul sculelor de pescuit. Andrei ţipa ca din gură de şarpe că a prins Paul un peşte, care deocamdată doar îl înţepase şi avea toate şansele să-l scape din cauză că de o parte şi de alta creştea stuf, rogoz şi papură. Cu apa până la genunchi, Paul a reuşit să scoată din apă un crap de peste 35 cm lungime. Cel mai supărat era Andrei, pentru că bibanul său rămăsese pe locul doi. Ambiţie de pescar adevărat. Aşa am putut să le dăm de lucru şi doamnelor. Cum cele tinere s-au oferit să cureţe peştele, “băbuţa” mea a scăpat iar de muncă şi a rămas doar să dea indicaţii „pretioase” cum să facă fetele saramura.
Fiind ceva agitaţie în tabăra noastră, vecinii au venit să vadă şi ei crapul lui Paul şi l-au felicitat pe Andrei pentru biban. Este ceva pentru un copil de zece ani să prindă un peşte aşa mare şi nervos ca bibanul. Cine era mai mândru decât el, care şi-a tot expus bibanul deja curăţat, până l-a scăpat din mână prin iarbă. Am prins si eu o moacă ( pui de somn) de circa 250 gram şi câţiva cărăşei numai buni pentru saramură.
Din radiocasetofonul de la Toyota se auzea muzică populară, iar atmosfera era destul de plăcută. Bineînţeles că la aceasta au contribuit şi cele 40 de grade „la umbră” ale ţuicii, stinsă cu bere rece. Am abandonat pescuitul, lăsând totul în seama lui Paul şi a lui Andrei. Mă lipisem de pătura care parcă mă trăgea la somn. Nu mai scăpam de Marian, care tot închina cu păhăruţul din plastic. Îi puse-se gând rău sticlei cu ţuică, de parcă ar fi fost un duşman de care trebuia să scape cât mai repede. Nu a durat prea mult până i-am făcut de petrecanie. Aveam fetele şoferiţe, aşa că nu ne puneam problema cine va conduce până acasă.
Marian se ocupa de grătar. Împreuna cu fiica-mea întorceau fripturile de zor. Din când în când, umplea păhăruţele de unică folosinţă cu ţuica de mere, făcută de mine în casă pe aragaz, în alambicul din inox. Femeile îşi povesteau serialele preferate şi sporovăiau câte în lună şi în stele, istorii numai de ele ştiute. Toată lumea era relaxată şi se înfrupta din fripturile şi micii fierbinţi, stropindule unii cu bere sau ţuică, alţii cu sucuri reci.
Lui Cristian nu-i plăcea să pescuiască, de aceea şi-a luat mingea şi a început să joace fotbal. S-a tot driblat de unul singur, până a reuşit să scape mingea în baltă. I-am recuperat-o cu greu, după ce am intrat în apă până la glezne. Nu i-a prea păsat când maică-sa l-a dojenit şi a rămas în continuare să-l asiste pe tatăl său la grătar.
Scandal mare în jurul sculelor de pescuit. Andrei ţipa ca din gură de şarpe că a prins Paul un peşte, care deocamdată doar îl înţepase şi avea toate şansele să-l scape din cauză că de o parte şi de alta creştea stuf, rogoz şi papură. Cu apa până la genunchi, Paul a reuşit să scoată din apă un crap de peste 35 cm lungime. Cel mai supărat era Andrei, pentru că bibanul său rămăsese pe locul doi. Ambiţie de pescar adevărat. Aşa am putut să le dăm de lucru şi doamnelor. Cum cele tinere s-au oferit să cureţe peştele, “băbuţa” mea a scăpat iar de muncă şi a rămas doar să dea indicaţii „pretioase” cum să facă fetele saramura.
Fiind ceva agitaţie în tabăra noastră, vecinii au venit să vadă şi ei crapul lui Paul şi l-au felicitat pe Andrei pentru biban. Este ceva pentru un copil de zece ani să prindă un peşte aşa mare şi nervos ca bibanul. Cine era mai mândru decât el, care şi-a tot expus bibanul deja curăţat, până l-a scăpat din mână prin iarbă. Am prins si eu o moacă ( pui de somn) de circa 250 gram şi câţiva cărăşei numai buni pentru saramură.
Din radiocasetofonul de la Toyota se auzea muzică populară, iar atmosfera era destul de plăcută. Bineînţeles că la aceasta au contribuit şi cele 40 de grade „la umbră” ale ţuicii, stinsă cu bere rece. Am abandonat pescuitul, lăsând totul în seama lui Paul şi a lui Andrei. Mă lipisem de pătura care parcă mă trăgea la somn. Nu mai scăpam de Marian, care tot închina cu păhăruţul din plastic. Îi puse-se gând rău sticlei cu ţuică, de parcă ar fi fost un duşman de care trebuia să scape cât mai repede. Nu a durat prea mult până i-am făcut de petrecanie. Aveam fetele şoferiţe, aşa că nu ne puneam problema cine va conduce până acasă.
Saramura a rămas în seama soţiei, pentru că avea mai multa experienţă la gătitul peştelui. A ieşit foarte gustoasă, mai ales că a luat aroma de la biban şi de la moaca friptă. La câtă mâncare s-a pregătit, puteam să mai săturăm încă zece flămânzi.
Ne aminteam de vremea când eram obligaţi să mergem la defilare „la judeţ” şi să ne arătăm „recunoştinţa” faţă de cei prin faţa cărora treceam cu pancarde, steaguri şi portrete ale „iubiţilor conducători”. Nici copii nu uitaseră zilele acelea. În urmă cu mai bine de douăzeci de ani erau de vârsta fiilor lor, ba chiar mai mari. Abia acum simţeam cu adevărat ce înseamnă să ieşi la iarbă verde cu familia, fără constrângere, fără program, ci doar ca să te relaxezi împreună cu cei dragi, la o masă servită haiduceşte în mijlocul naturii.
În apropiere, un card de vaci se repezeau în stuf şi rupeau vârfuri fragede de papură. Ugerele atârnau grele, pline cu lapte. L-am invitat pe ciurdar la o cutie cu bere şi un sandviş cu friptură de pui. Aveam destula.
Era o desfătare să simţi cum plămânii se încarcă cu oxigen. Aerul curat (chiar dacă mai simţeai din când în când miros de friptură sau peşte prăjit), iţi dădea puteri noi. Auzeai cum natura se trezeşte la existenţă, iar stolurile de grauri zburau pe deasupra bălţii, spre şurele cu paie de in de pe deal. Parcă era o altă viaţă. Nu cea dintre pereţii de beton ai blocurilor de la oraş. Simţeai seva pământului cum musteşte, firul ierbii cum iese din pământul reavan, cărăbuşii cum îşi împing cocoloaşele spre „cămara” de iarnă. Nu-ţi venea să te desparţi de această stare de beatitudine.
Insă cum soarele se ascundea deja în spatele pâlcului de molizi, iar maşinile cu petrecăreţi începuseră să părăsească valea, am dat semnalul ca „pescarii” să-şi strângă sculele, iar doamnele tinere, sub atenta
Ne aminteam de vremea când eram obligaţi să mergem la defilare „la judeţ” şi să ne arătăm „recunoştinţa” faţă de cei prin faţa cărora treceam cu pancarde, steaguri şi portrete ale „iubiţilor conducători”. Nici copii nu uitaseră zilele acelea. În urmă cu mai bine de douăzeci de ani erau de vârsta fiilor lor, ba chiar mai mari. Abia acum simţeam cu adevărat ce înseamnă să ieşi la iarbă verde cu familia, fără constrângere, fără program, ci doar ca să te relaxezi împreună cu cei dragi, la o masă servită haiduceşte în mijlocul naturii.
În apropiere, un card de vaci se repezeau în stuf şi rupeau vârfuri fragede de papură. Ugerele atârnau grele, pline cu lapte. L-am invitat pe ciurdar la o cutie cu bere şi un sandviş cu friptură de pui. Aveam destula.
Era o desfătare să simţi cum plămânii se încarcă cu oxigen. Aerul curat (chiar dacă mai simţeai din când în când miros de friptură sau peşte prăjit), iţi dădea puteri noi. Auzeai cum natura se trezeşte la existenţă, iar stolurile de grauri zburau pe deasupra bălţii, spre şurele cu paie de in de pe deal. Parcă era o altă viaţă. Nu cea dintre pereţii de beton ai blocurilor de la oraş. Simţeai seva pământului cum musteşte, firul ierbii cum iese din pământul reavan, cărăbuşii cum îşi împing cocoloaşele spre „cămara” de iarnă. Nu-ţi venea să te desparţi de această stare de beatitudine.
Insă cum soarele se ascundea deja în spatele pâlcului de molizi, iar maşinile cu petrecăreţi începuseră să părăsească valea, am dat semnalul ca „pescarii” să-şi strângă sculele, iar doamnele tinere, sub atenta
supraveghere a „şefei de trib”, să strângă bagajele care ni se părea mai puţine acum.
Cu pungile pline de resturile menajere aşezate în loc de cărbune în grătar, ne-am pregătit de plecarea spre casă. Puteam continua acolo picnicul, mai ales că berea nu mai era foarte rece.
Aşa ne-am petrecut un întâi de mai într-un cadru plăcut, în mijlocul naturii. Speram să avem această ocazie cât mai des. Acum a fost un caz fericit că ne-am putut reuni întreaga familie. Paul şi Marian sunt purtaţi de nevoi pe meleagurile friguroase ale Norvegiei, unde muncesc pentru prosperitatea familiei. Acum s-a întâmplat să ajungă amândoi în acelaş timp acasă. Paul munceşte lângă Oslo, iar Marian într-un sătuc de pescari din nordul Norvegiei, unde repară nave pescăreşti. Aceasta era şi ultima reuniune de familie, peste două zile plecau amândoi din nou, la muncă.
Ajunşi acasă, am continuat picnicul cu sârbe şi geamparale, atenţi să nu călcăm bişonii care alergau veseli prin toate camerele. Între timp, ni s-au alăturat şi Andrada cu Ştefan, ceilalti doi nepoţi mai mari, care nu au vrut să ne însoţească la picnic.
Băieţii au încins un fotbal printre maşini, împreună cu prietenii lor. Toată lumea era veselă, însă la Paul şi Marian, veselia era de suprafaţă. Doar două nopţi mai puteau să-şi strângă soţiile în braţe. Îi aştepta avionul pe Otopeni să-i poarte la mii de kilometri de familie. Erau obişnuiţi cu acest mod de viaţă. O făceau de ani de zile. Altfel, cum să poată trăi decent în ţară cu un pumn de hârtii fără valoare, când te duceai în piaţă? Oricum se revedeau sau auzeau zilnic, prin internet sau telefon şi dorul de familie trecea mai uşor.
Uşa de la intrare se trânteşte cu zgomot. Andrei şi Cristian, murdari şi transpiraţi, renunţaseră la fotbal. Le era foame, mai ales că la picnic nu prea s-au înfruptat din fripturi şi mici. Acolo de saramură nici nu a fost vorba. Erau preocupaţi, unul cu pescuitul şi celălalt cu fotbalul şi bişonii. Aşa că mămicile i-au îndopat ca pe curcani, cu tot ce doreau aceştia.
Cum se înserase bine, fiecare familie şi-a luat bagajul şi a pornit-o spre casa cu speranţa că vom avea cât de curând altă reuniune de familie, indiferent unde ar avea ea loc.
Cu pungile pline de resturile menajere aşezate în loc de cărbune în grătar, ne-am pregătit de plecarea spre casă. Puteam continua acolo picnicul, mai ales că berea nu mai era foarte rece.
Aşa ne-am petrecut un întâi de mai într-un cadru plăcut, în mijlocul naturii. Speram să avem această ocazie cât mai des. Acum a fost un caz fericit că ne-am putut reuni întreaga familie. Paul şi Marian sunt purtaţi de nevoi pe meleagurile friguroase ale Norvegiei, unde muncesc pentru prosperitatea familiei. Acum s-a întâmplat să ajungă amândoi în acelaş timp acasă. Paul munceşte lângă Oslo, iar Marian într-un sătuc de pescari din nordul Norvegiei, unde repară nave pescăreşti. Aceasta era şi ultima reuniune de familie, peste două zile plecau amândoi din nou, la muncă.
Ajunşi acasă, am continuat picnicul cu sârbe şi geamparale, atenţi să nu călcăm bişonii care alergau veseli prin toate camerele. Între timp, ni s-au alăturat şi Andrada cu Ştefan, ceilalti doi nepoţi mai mari, care nu au vrut să ne însoţească la picnic.
Băieţii au încins un fotbal printre maşini, împreună cu prietenii lor. Toată lumea era veselă, însă la Paul şi Marian, veselia era de suprafaţă. Doar două nopţi mai puteau să-şi strângă soţiile în braţe. Îi aştepta avionul pe Otopeni să-i poarte la mii de kilometri de familie. Erau obişnuiţi cu acest mod de viaţă. O făceau de ani de zile. Altfel, cum să poată trăi decent în ţară cu un pumn de hârtii fără valoare, când te duceai în piaţă? Oricum se revedeau sau auzeau zilnic, prin internet sau telefon şi dorul de familie trecea mai uşor.
Uşa de la intrare se trânteşte cu zgomot. Andrei şi Cristian, murdari şi transpiraţi, renunţaseră la fotbal. Le era foame, mai ales că la picnic nu prea s-au înfruptat din fripturi şi mici. Acolo de saramură nici nu a fost vorba. Erau preocupaţi, unul cu pescuitul şi celălalt cu fotbalul şi bişonii. Aşa că mămicile i-au îndopat ca pe curcani, cu tot ce doreau aceştia.
Cum se înserase bine, fiecare familie şi-a luat bagajul şi a pornit-o spre casa cu speranţa că vom avea cât de curând altă reuniune de familie, indiferent unde ar avea ea loc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu